Cetatea Albă - oraş uitat de toţi şi toate

Din articolele anterioare, aţi înţeles că la graniţă am avut parte de peripeţii. Chestia forte a fost cea cu formularul pe care eşti obligat să-l îndeplineşti, dacă vrei să ajungi în Ucraina. Şoferul (boul cu cetatea vândută), încă din Chişinău se agita, că noi am scris că mergem în vizită:
- Ei şi prostii ni-aţ scris voi aişea?! A s vă întoarcî înapoi! A s zâcî c merjiţ la lucru în Odessa!
Turba săracu' când a aflat că din cauza noastră mai stăm în vamă.

Nu completasem corect fiţuica aia. Un alcoolic bişniţar, mai întunecat decât cel mai negru tigan romin, ne ajutase cu adresa care trebuia indicată în formular. Asta pentru ca haholul să ştie exact unde te opreşti şi ce scop ai. Paştele mă-sii, de unde dracu' să ştim adresele hotelurilor statului haholesc?! De la el am aflat că principala stradă din Cetatea Albă, e Lenin. Noi cică urma să stăm pe "Lenina 4". Babele deja bolboroseau şi se ofticau. Una din ele nu a mai răbdat şi ne zice ruseşte:
- Uitaţi-vă la ei, aşa de mari şi nu ştiu ruseşte! Nici măcar câteva cuvinte să scrie nu pot! Omul perfid nu e din RîMî şi nu ştie limba republicilor surori. Afară erau peste 35 grade, însă cred că am transpirat mai mult din cauza râsului.

Cetatea Albă - istorie-n paragină

Am promis că o să scriu despre măreaţa fortăreaţă şi îmi cer iertare că o fac târziu. Scopul e cel de a stimula cât mai multă lume să meargă să o viziteze. Merită absolut toţi banii şi timpul, aşa că: drum bun! Mai ales celor care vor lăsa prostiile de genul şcolilor de vară la Sulina sau habotnicia fariseică ce presupune inclusiv umblatu' pe la biserici şi pochi şi vor merge să o admire.

Într-o zi senină de august, împreună cu omul perfid, luând un autobuz cu ruta Chişinău - Sergheevca, am pornit spre ceea ce avea să fie una din cele mai impresionante imagini văzute de mine, pe viu, vreodată. Din articolul anterior, aţi aflat unele detalii despre cum am pornit de la Gara de Nord din Chişinău şi cum am ajuns la graniţă să îndeplinim nişte aiureli de fiţuici.

România dinafara României

  Găselniţa ruşilor, prin care la 1812 au luat mult mai mult decât au declarat, Basarabia incluzând Hotinul, nu mai există. A murit odată cu constituirea statului unitar român în 1918. Din păcate, după 22 de ani în care lucruri serioase pentru consolidarea integrităţii ţării nu prea au fost realizate, a pierit şi România de la Nistru pân' la Tisa, ca urmare a raptului bolşevic şi a dictatului hitlerist din '40.

În sfârtecarea prăzii, cel mai însemnat rol, aproape exclusiv, l-au avut ucrainenii prin M. Greciuha (preşedintele
Sovietului Suprem al Ucrainei), care în urma procesului de constituire a RSSM, şi-au realizat, în mare parte, intenţia pe care o aveau de câteva decenii: trecerea sub administraţie ucraineană a unui teritoriu important, care niciodată nu le-a aparţinut.