joi, 6 decembrie 2012

Cetatea Tighina - bătaie de joc în stil șerifian

  De mic aud doar depre cetatea Soroca. Aceasta e unica invocată de maldavani când e vorba de patrimoniul național. E și pe bancnotele de lei prostești. Maldavanului i se inoculează că îi aparține strict ce are sub jurisdicție la momentul actual. Din această cauză el are doar o cetate de apărare: Soroca. Ștefan Velichii acolo a descălecat și a fondat Moldova. Acolo a domnit Împăratul Republicii Moldova și acolo a murit. Niciun voievod nu l-a precedat și niciunul nu l-a succedat. Când a vrut să mute capitala mai lângă romini ca să-i ardă mai des, a murit. După el Maldova a aderat nesilită de nimeni la uniunea surorilor sovietice, care fără doar și poate aveau un frate mai mare, paternalist. În urma împărțirii frățești cerută de hahol și dirijată de rus, de jure maldavanul a rămas cu doar două cetăți din lanțul medieval de apărare la Nistru. Dar venerată e doar Soroca.

  Ce nu știe maldavanul, deși are în manuale, e că la 70 km de Chișinău e amplasată strategic cetatea Tighina.  Fortăreața ce sute de ani a stăvilit invaziile asiaticilor. Cred că dacă nu era Tighina (evident și celelalte), astăzi francezii aveau ochii mici și erau adepții confucianismului. Cât timp noi eram amenințați de invaziile barbarilor, cei de la vest s-au dezvoltat liniștiți sau se războiau între ei. Astăzi în loc de mulțumiri, luăm batjocură. Înțeleg de ce maldavanul uită de Tighina. Ce e la rus - la el trebuie să rămână. Știe rusul mai bine ce și cui i se cuvine, din toate punctele de vedere. Doar nu o să-l condamne maldavanul. Pe frate nu se supără.

  Tighina e unica cetate românească ocupată astăzi de ruși. Restul ocupatelor sunt sub hahol. Doar Soroca are o soartă relativ mai blândă. A ajuns Tighina pe mâna rusului prin trădarea maldavanului. Deși în războiul din 1992 a fost apărată cu înverșunare de o mână de polițiști și voluntari, a fost cedată la ordin. Astăzi se bâlbâie toți responsabilii de atunci. Dau din umeri și îi învinuiesc pe alții. Snegur se pare că va lua secretul în mormânt și nu vom afla clar, cine a contribuit la cedarea municipiului Tighina. Nici nu se putea altfel. Municipiul Tighina a fost și e un nod feroviar foarte important. Fără el nu cred că mai avea rost înființarea autoproclamatei republici moldovenești nistrene. Cine a dat-o pe mâna rușilor, e unul din cei mai mari trădători al neamului românesc, dacă-i aparține acestuia. Astăzi toți maldavanii pun umărul la consolidarea înstrăinării Tighinei, zicând că e în Transnistria. Adică în 1992 a sărit dincolo de Nistru?

 Din 1992 cetatea a servit drept depozit pentru munițiile rusești. Acolo e rămășița armatei a 14-a de dincoace de Nistru. Accesul fiind interzis, până recent. Astăzi, deși o parte semnificativă a cetății e tot la dispoziția trupelor rusești, cea mai mare parte e disponibilă oricărui curios. Vremea a zăbovit cu asprimea și de asta am profitat. Astfel de la ora nouă eram la vama șerifiană. Cum era și de așteptat, ne-am lovit de birocrația absolut stupidă a șerifienilor. Se comportă ca ultimii scârboși impertinenți doar de i-ai înjura și nu te vei mai întoarce pe acolo. Ei bine, motivul plimbării era mult mai serios și nu am cedat, deși am pierdut timp, nervi dar și bani.

 După șapte ture pe scări și cam o oră, în sfârșit ne vedem trecuți. Ajungem la sensul giratoriu de lângă cetate, vedem și un indicator care ne spune de cetate, dar conform indicațiilor dăm doar de o fabrică sovietică ce poartă amprenta ideologiei sovietice.

                          
De altfel tot orașul e intoxicat cu maxime care în 2012 doar înveselesc până la lacrimi un sănătos, dar despre oraș voi scrie în articolul următor.

  Ne-am învârtit ca niște curci chioare prin zonă până nu am îndrăznit să virăm la dreapta (vezi poza de mai sus) și să oprim la o poartă. Când a ieșit o mutră de hahol de prin Harkov și a deschis gura, am înțeles că am dat de poarta cetății.


 Băteau căluții în iesle, așa că am mers să aruncăm ceva-n râpă. Dar despre mâncarea șerifiană aflați mai târziu. Într-o oră suntem iarăși la poartă cu rublele gata și unul din visele mele începe să se realizeze.


  Vă așteptați să vedeți cetatea în imagine? Cu părere de rău, din cetatea lui Ștefan și Rareș a rămas doar citadela într-o stare acceptabilă. Nu am avut parte de un ghid în adevăratul sens al cuvântului. Ne-a însoțit cel care ne-a întâlnit, dar nu știa pe ce lume trăiește. În poza de mai sus, pe dreapta, e o construcție țaristă. Nu știm ce destinație avea, însă recent s-a găsit un idiot cu putere de decizie care a băgat termopane în ferestre. Aceeași soartă o au și restul clădirilor administrate de muzeul cetății.


    Cât tovarășii mei au ținut „ghidul” de vorbă, am explorat niște tunele pline de mizerie.


    Unul recent desfundat.


  Cu excepția citadelei zona e într-o stare absolut deplorabilă.


Pe a doua clădire din dreapta găsesc urme de tencuială proaspătă. Cine știe ce le mai dă în cap rușilor. În spatele acelei clădiri văd  un momument edificat anul trecut în cinstea sovieticului regiment 2 de pontoane, dislocat pe teritoriul cetății încă de la ocuparea sa și până în 1993. Acel regiment a participat la forțarea Nistrului și la operațiunea Iași - Chișinău. Reprezenta unicul regiment de pontoane din lume capabil să acopere orice obstacol riveran, asigurând chiar și trecerea garniturilor de tren de orice tonaj. Nu mă miră că a fost utilizat împotriva României.


În planul secund al pozei de mai sus vedem unicul bloc cu etaj din zona administrată de muzeu. Prezența urmelor de grupuri sanitare indică faptul că a fost un bloc administrativ.


La etaj, printre moloz și grămezi de mizerie, mătur cu piciorul o inscripție în podea: Renovat 1943 Cpt Gh Bacaran. Deci, clădirea clădirea a servit administrației Armatei Române.


 La demisol lucra un fotograf. O lua în cadru pe una care se crăcea în fel și chip pe fundalul ruinelor. Nu le-am deranjat distracția și am mers spre citadelă, pe lângă niște foste depozite.


Pe teritoriul cetății sovieticii au ridicat și uzine, pe care le ocolim în drum. Spre deosebire de Chilia, cetatea Tighinei a prins moartea colosului roșu și deci stoparea expansiunii hăramurilor sovietice.



 Observați că s-a combinat lipsa spațiului din centrul urbei cu interesul distrugerii patrimoniului românesc. În coasta unui grup de garaje se ivesc turnurile citadelei.


  Ca să intri cu mașina până aici, mai dai zece ruble șerifiene.


  Rușii au socotit de cuviință să nu distrugă citadela cetății, dar să o mânjească acid cu ideologie scârboasă ce prinde doar la hăbăucii din est care vin pe aici. Așa că ne împiedicăm de proaspătul monument al baronului Carl Friedrich von Münchhausen, care înrolat în armata rusă a mareșalului Burkhard Christoph von Munnich, ajunge să forțeze râul Nistru în dreptul Tighinei. Nu au mai cucerit cetatea ocupată de turci, că i-a mâncat ciuma și s-au retras peste Bug. A dracu' de relevant e pomenitul!


 O gloată de copchii călăreau boamba lui Miunhauzăn, pe care-l știu ca personaj din desenele animate sovietice.


  Șirul momumentelor șefiriene continuă până la intrarea în citadelă, iar următorul ce ne sare-n ochi e monumentul poetului hahol Ivan Kotlearevskii - căpitan în armata imperială rusă. Mare om!


 Sub zidul nordic al cetății găsim două plăci sub formă de carte, dedicate lui... Filip Orlic. E cel care a scris Pactul și Constituția drepturilor și libertăților oștilor zaporojene, numită și Constituția de la Bender. Românii din gubernia Basarabia au preluat acest nume - Orlic, dar exclusiv pentru cai și măgari. Frumos.


Cu țevile îndreptate spre sud-est, apare un set de tunuri. Un kitsh ordinar. Pe plăci citim despre încercările rușilor de a cuceri cetatea și despre orașul în perioada suedezilor.


Din acestea s-a tras în zidul sudic. Doar nu vom crede că șerifienii au lăsat zidul și malul să plece la vale. Căntărean ferește!


De aici încolo întâlnim timide tendințe de renovare, dar cum era și de așteptat, lucrările se fac de mântuială și  în batjocură. Cărămida nouă nu e deloc voalată și ai impresia că a muncit acolo o brigadă de gastarbaiteri șerifieni care numai la specificul medieval al construcției nu s-au gândit. Și măcar de ar fi doar câteva ziduri și contraforturi, dar aceeași chestie o vedem și la turnul de la intrare, care nu stătea locului dacă nu avea și stema Rusiei.

Sub zidul estic au instalat un șir de șapte busturi (două dintre care urmează să poposească) în fața altui bust - al lui Peter Wittgenstein, comandant în armata rusă în timpul războiului ruso-turc din 1828-1829. Ce e de remarcat la tendința șerifienilor de a rusifica locul, e că mai toți care-s venerați, nu sunt ruși.


Lăsăm busturile cu flegme, să le admire proștii și mergem înăuntru.


În clădirea amplasată în interiorul citadelei se află muzeul istorico-militar. Intrăm și noi să râdem. Nu ne miră că e poluat cu prostii menite să ridice-n slăvi epoca rusească și personalitățile ei. O parte semnificativă e dedicată turcilor, că doar cetatea a fost turcească până au venit păduchioșii.


Doar în spate, în colțul din stânga, sunt două panouri ce vorbesc despre Tighina în perioada Principatului  Moldovei și despre domnitori români. În mijlocul exponatelor se află o machetă a Tighinei medievale. Te cam ia jalea dacă faci o paralelă dintre ce vezi în miniatură și ce e afară.


Ne batem pe rând joc de ienicerul din dreapta și lăsăm o urmă de scris în cartea vizitatorilor. În turnul central din partea estică e un magazin de suvenire, dar era închis. La Cetatea Albă o babă beșinoasă propunea copeici sovietice și matrioșci, așa că putem presupune cam ce aveau din vânzare aici. Însă deschis era muzeul mijloacelor medievale de tortură.


Am explorat fiecare turn al cetății și pe lângă cărămida neprelucrată și alte chestii ca din cur, am găsit și carton bitumat proaspăt așternut. Ciudată e simbioza. Dar ne ierte sfinții Căntărean și Vova, căci cine suntem noi să criticăm gustul și cultura șerifienilor?


Călăresc zidul sudic și le administrez niște biserici și luni santinelelor rusești din baza militară de alături.


Întrebare: în mașină cine-i oare?


 Ei și dacă tot m-am înțeles cu pseudo-ghidul că nu furăm nimic și că poate pleca liniștit să-și vadă de joaca din telefon, acum că am ajuns în turnul de la intrare, care e și cel mai înalt. Aici îmi pun planul în aplicare. În doi timpi și trei minute fluturau falnic două tricoloare românești deasupra Tighinei. Cred că am fost primii care au arborat tricolorul în cetate din 1944 încoace. Cam jumătate de oră le-au usturat ochii puturoșilor cu arma-n mână. Mai nu au pocnit ca vârcolacii din From Dusk Till Down la fascicolul luminos.


Ne-am mai tras în poze, ne-am mai rotit prin curte și hai să ieșim. În fițuicile de la postul de control ne-au introdus și termen, așa că trebuia să ne grăbim să analizăm și orașul. Termenul limită era ora 19. Nu ajungem bine afară, hopa și milițianul! Da' căscați de dau prin străchini! Au trimis unul de la DăPăăS (Serviciul de Patrulare Rutieră, adică Poliția Rutieră rusește).


- Ce se-ntâmplă la voi aici??
- Păi ce să se întâmple? Vizităm și noi cetatea.
- Dar ce a fost aia cu steagurile?
- Ce să fie?
- Cine v-a permis să le arborați?
- Dar dumneavoastră cine sunteți?
- Băieți... pe mine m-au sunat să vin să văd (butonează și bolborosește)... Mi-au spus că ați arborat steaguri aicea. Cine totuși v-a permis?
- Păi... ghidul.
- Care ghid?
- Cum să-l arăt dacă e plecat? Un băiat de acolo de la intrare care ne-a ghidat.
- Unde e?
- La intrare o fi fiind. Dar lăsați că noi deja plecăm.

  Dacă va reveni în termen mediu administrația normală la Tighina, cetatea poate renaște, căci potențialul ei este enorm. Deocamdată asistăm neputincioși la cum se macină istoria sub ciubota rusului. Visul de a mă vedea în cetate împlinit a fost. Am trăit și scârbă, dar am și râs bine. Nistrul, privit din dosul zidului medieval, provoacă nostalgie... Eram foarte bucuros că în sfârșit am ajuns aici. Sper ca prostul să prindă Tighina și vremuri mai bune. Cu trista-i cătătură ne-a petrecut fortăreața, obținând promisiunea că ne vom reîntoarce.
Comentarii
0 Comentarii
Tweet-uri

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu