Cetatea Albă - oraş uitat de toţi şi toate

Din articolele anterioare, aţi înţeles că la graniţă am avut parte de peripeţii. Chestia forte a fost cea cu formularul pe care eşti obligat să-l îndeplineşti, dacă vrei să ajungi în Ucraina. Şoferul (boul cu cetatea vândută), încă din Chişinău se agita, că noi am scris că mergem în vizită:
- Ei şi prostii ni-aţ scris voi aişea?! A s vă întoarcî înapoi! A s zâcî c merjiţ la lucru în Odessa!
Turba săracu' când a aflat că din cauza noastră mai stăm în vamă.

Nu completasem corect fiţuica aia. Un alcoolic bişniţar, mai întunecat decât cel mai negru tigan romin, ne ajutase cu adresa care trebuia indicată în formular. Asta pentru ca haholul să ştie exact unde te opreşti şi ce scop ai. Paştele mă-sii, de unde dracu' să ştim adresele hotelurilor statului haholesc?! De la el am aflat că principala stradă din Cetatea Albă, e Lenin. Noi cică urma să stăm pe "Lenina 4". Babele deja bolboroseau şi se ofticau. Una din ele nu a mai răbdat şi ne zice ruseşte:
- Uitaţi-vă la ei, aşa de mari şi nu ştiu ruseşte! Nici măcar câteva cuvinte să scrie nu pot! Omul perfid nu e din RîMî şi nu ştie limba republicilor surori. Afară erau peste 35 grade, însă cred că am transpirat mai mult din cauza râsului.

Reuşim să completăm absolut totul şi pornim. Cât am mers cu circul, am râs ironic şi de multitudinea denumirilor de localităţi rusificate pe care le vedeam în treacăt. În ciuda faptului că am un simţ al umorului destul de dezvoltat, nu am reuşit să înlătur sentimentele negative, printre care scârba era predominant. Peste tot unde-ţi întorci privirea, vezi doar indicii ale unei sărăcii duse la extrem. Într-atât de sumbru e peisajul, încât mă face să cred că autorităţile ucrainene intenţionat blochează orice şansă a acestui teritoriu şi populaţiei să iasă din rahat. Presupun că haholului îi este teamă că s-ar putea să fie modificată configuraţia frontierei cu "statele moldo-române". Un astfel de eveniment ar avea şansa să se producă, eventual când a crăpa Ucraina în cel puţin două părţi: Hohlanda şi Haholistan. Deci, la ce bun să investeşti într-o zonă, care mâine poate să nu-ţi mai aparţină?

E ora 13 şi cu ajutorul lui Căntărean - ajungem în Cetatea Albă. Descoperim un oraş... parcă uitat de toţi şi toate. Coborâm la gară şi începem a ne beli în toate părţile.

Aflăm de la un taximetrist cum să ajungem la cetate şi... începem a devia de la traseu. Nu urmăm calea cea dreaptă. Trecem printr-un mic parc - paragină totală - şi în mijlocul său, aflăm un monument ridicat în 1964, cu ocazia împlinirii a douăzeci de ani de la victoria păduchioşilor. Minunea arhitecturală comunistă e ridicată în cinstea "eliberării Transnistriei" de sub ocupaţia fascistă.

Părăsim parcul, ieşim în stradă şi ne îndreptăm spre piaţă. Oraş adormit. Linişte mortală pretutindeni. Observăm că majoritatea străzilor din partea centrală a oraşului, păstrează destul de bine şi astăzi pavajul de granit, care nu s-a mai reparat încă din perioada interbelică. Nici în infrastructură haholul nu a investit măcar o hrivnă şi străzile asfaltate în perioada sovietică, nu au mai fost reparate de zeci de ani. În prezent fiind distruse aproape total. Deşi văd fiinţe omeneşti în jur, oraşul îmi pare părăsit. Îmi sare-n ochi un imens abţibild de pe un autobuz, care spune "Basarabeanul".

Ajungem şi trecem rapid prin piaţă, care ne relevă faptul că "băştinaşii" au o foarte mică putere de cumpărare. Ne ridicăm deasupra pieţei, pe o terasă de unde se deschide un peisaj mai larg. Ne deservise o frumoasă chelneriţă tătăroaică care, ca şi restul locuitorilor oraşului, vorbeşte doar ruseşte. După o discuţie ceva mai serioasă la o bere, nu scap ocazia să râd: ăştia, în veceu au tonomat de prezervative. Iată şi una din clădirile comuniste, ale anilor '50.

Mai toate străzile umblate de noi, sunt
presărate pe margini cu case arhitectura cărora îţi aduce aminte de zona Bistriţei sau a Braşovului. Deci au stat în ele nemţii şi românii. Toate aceste case au pe alocuri urme de tencuială relativ proaspătă. Haholul şi rusul nu prea au ridicat alte construcţii înafara celor din perioada României. Ultimele câteva cămine de prin anii '60. În rest, vag au machiat ce a rămas de pe urma românilor şi se simt ca acasă. Nu le zice nimeni că nu sunt în casa lor, deoarece proştii duc politica "bunei vecinătăţi", căreia îi vedeţi efectul.

Pe la foarte multe colţuri vedem la ce se pricepe cel mai bine haholul şi rusul: la băut. Unii bat cărţile, alţii se ceartă, însă toţi crapă votcă şi bere.

Am reuşit să observ încă un detaliu curios: foarte mulţi locuitori ai Cetăţii Albe au dinţii cariaţi într-un stadiu avansat. Au o proastă igienă orală şi maldavanii, dar nu-s chiar aşa plini de carii. Un fenomen binecunoscut de maldavani, e cel că mulţi din ei pleacă la muncă prin Italia sau alte ţări de prin Europa şi se întorc cu dinţii distruşi. Nu ştiu de ce e legat, de climă sau alimentaţie, însă o păţesc deoarece nu-s de-a locului. Nici maldavanii plecaţi în Spania şi nici păduchioşii ăştia în Cetatea Albă. Arşi de soare, fără locuri de muncă, nu le rămâne decât să pilească

După ce vizităm cetatea, mai umblăm prin oraş. Tot într-un parc, însă foarte mic, găsim alt monument. De data asta, unul din perioada guberniei. Ridicat în memoria soldatului rus Vasilii Reabov (locuitor al satului Lebediovka, regiunea Pemza, gubernia Pemza), dar şi a altor ostaşi participanţi la războiul ruso-japonez din 1904-1905. Rusul nu ducea mulţi ruşi la bătălii. Ridica tot felul de alte naţii, de prin marginile imperiului, să-i servească drept carne de tun. Printre numele inscripţionate, găsim o grămadă de nume de români, majoritatea schimonosite.

Cetatea Albă e un orăşel destul de verde şi ferească Mihăescu cât e de neîngrijit. În scurt timp, ajungem în parcul central, denumit evident "Parcul Victoriei". Varul de pe coloanele de la intrare e ceva recent.

Întreg orăşelul e sub amprenta ideologiei sovietice. Deosebită fiind glorificarea armatei roşii, învingătoare în marele război pentru apărarea patriei sovietice. Cu ocazia sărbătorii de 9 mai, au fost schimbate băncile din parc. Evident, au fost vopsite în culorile simbolului sf. Gheorghe - protectorul armatei râioşilor care căutau Berlinul prin satele româneşti.

La ieşirea din parc, găsim o fântână arteziană reconstruită, din care curgea un lichid de culoare verde şi urât mirositor.

Până mai ieri, bilhorodenii au avut şi cinematograf, denumit în stil sovietic (şi galben pe albastru) "Zarea". Probabil se beleau la "Dar zorii aici sunt liniştiţi" sau "Donul liniştit" şi îşi aminteau cât de dulce era viaţa în colhozul "Calea luminoasă". De când a fost închis cinematograful, clădirea a ajuns să fie "casa domnului" pentru iehovişti. De la ei a rămas versetul despre numele dumnezeului. Au plecat iisuseii şi acum se adună doar căcaţii pe acolo.

Căscând sertarele pe străzi, dăm de policlinica raională centrală - un morman de mucegai amestecat cu var şi tencuială. Din poza de mai jos, e lesne de înţeles cât se investeşte în sistemul de sănătate.

Mai toate sediile instituţiilor vitale ale oraşului, se află într-o stare dramatică. Cei care râd de judeţul Vaslui sau raionul Vulcăneşti, priviţi cum arată spitalul bolnavilor de tuberculoză. Căntărean fereşte!

Amintirile cu aceste imagini, nu-mi ies din cap nici acum şi nu cred că voi reuşi să trec peste ele.
Întâlnim în cale şi sediul spitalului raional central, faţada căruia o vedeţi mai jos. Numai modern şi curat nu poate fi numit.

În sfârşit dăm şi de primăria străvechiului oraş "Bilhorod-Dnistrovsk". Felul cum arată această clădire, mă face să cred că administraţia locală e paralizată şi dominată de o birocraţie pe care nici maldavanul nu şi-o poate imagina. Deşi steagul galben-albastru e o intenţie tipică haholească, e căţărat să fluture în vârf.

Orăşelul Cetatea Albă a fost transformat, dintr-un oraş românesc într-unul ucraineano-rusesc şi se află într-o stare ultradeprimantă, din toate punctele de vedere. Ucraina lasă baltă teritoriul ocupat, care e umbrit de centrul rusesc - una din capitalele jidanilor - Odessa.
Fosta reşedinţă de judeţ - localitate pentru care s-a luptat şi Ştefan cel Mare - a ajuns să fie locuită de o droaie de beţivi, scârboşi şi aroganţi.

Nicăieri nu am găsit români. Aceştia au fost deportaţi în toamna anului 1940, în Kazahstan. După revenirea administraţiei sovietice, în 1944, românii rămaşi au fost căraţi în Siberia. În prezent, românii constituie 2 la sută din totalul de 48.000 locuitori şi sunt în continuă descreştere. Rominul dezinteresat şi maldavanul "puternic şi dîrz", nu susţin nici cât e negru sub unghie, aceşti conaţionali uitaţi de soartă.

Ştim şi vedem că ucraineanul, mai ales cel din Moldova ocupată, nu are istorie. Încearcă să şi-o facă acum şi îi cam reuşeşte, din cauza nepăsării maldavanului şi rominului.
Oricând aş mai merge să mă plimb prin Cetatea Albă. Acest orăşel reflectă perfect drama românilor din Basarabia.
În încheiere, vă îndemn să mergeţi să vedeţi acele locuri şi vă mai prezint un cetăţean reprezentativ al oraşului-cetate - un beţivan care nu are altă ocupaţie decât cea de a cerşi ţigări.