miercuri, 22 iunie 2011

România dinafara României

  Găselniţa ruşilor, prin care la 1812 au luat mult mai mult decât au declarat, Basarabia incluzând Hotinul, nu mai există. A murit odată cu constituirea statului unitar român în 1918. Din păcate, după 22 de ani în care lucruri serioase pentru consolidarea integrităţii ţării nu prea au fost realizate, a pierit şi România de la Nistru pân' la Tisa, ca urmare a raptului bolşevic şi a dictatului hitlerist din '40.

În sfârtecarea prăzii, cel mai însemnat rol, aproape exclusiv, l-au avut ucrainenii prin M. Greciuha (preşedintele
Sovietului Suprem al Ucrainei), care în urma procesului de constituire a RSSM, şi-au realizat, în mare parte, intenţia pe care o aveau de câteva decenii: trecerea sub administraţie ucraineană a unui teritoriu important, care niciodată nu le-a aparţinut.



Cu toate că jaful e incontestabil, având la conducere o haită de comunişti slugarnici în favoarea Moscovei, România recunoaşte independenţa statelor Republica Moldova şi Ucraina. De facto avem probleme teritoriale cu ruşii la Tighina, însă mai mari probleme teritoriale avem cu ucrainenii. În aceste condiţii, teritoriul şi populaţia românească de la est de Prut (în special din Ucraina) suferă o agresivă deznaţionalizare şi mai grav: purificare etnică în folosul elementelor alogene.

Nu te duc cu sila - metodă demodată. Pleci şi singur după ce te aduc la disperare. "Chestiunea românească" se rezolvă cu paşi siguri în tot mai multe localităţi. Tătuca Djugaşvili zicea "nu e omul - nu-i problema". Rolul fundamental îl are propaganda moldovenistă: nu sunteţi 200 români în sat, ci o sută de moldoveni şi alta de români, deci nu aveţi dreptul nici la şcoală în limba voastră. Învăţaţi ucraineana, care, până la urmă, rusă e.

Nu doar veneticii poartă vina. Am mers la Gara de Nord din Chişinău pentru a afla orarul circulaţiei autobuzelor care ajung la Cetatea Albă. Din curiozitate am insistat să nu-i zic "Belgorod-Dnestrovsk" faimosului oraş-cetate şi am aflat că din tot personalul gării doar o doamnă în etate, la o casă de peron, ştia de Cetatea Albă. Zâmbind amar, îmi zice "nu întreba aşa că nimeni nu mai ştie".

La Chişinău, nu eşti patriot dacă nu cinsteşti graniţa de pe Prut şi dacă nu ştii limba rusă (limba prieteniei popoarelor!), pe care, volens nolens, o vorbeşti cu toţi alolingvii. Românul e iredentist, fascist, "indeieţ" (indian - ţigan), iar patriot şi model e maldavanul rusolingv.

Moldovenismul agresiv a stagnat doar o scurtă perioadă: Gheorghe Ghimpu - Mircea Druc. În '94, un parlament ales fără legea lustraţiei aprobată, trânteşte o stemă pe tricolor şi imnul nu mai cheamă la deşteptare, ci la dezbateri de ani de zile în ceea ce priveşte denumirea limbii. În RM - stat în care, cică, se predă istoria românilor - avem "Banca NAŢIONALĂ a Moldovei", "Biblioteca NAŢIONALĂ a Moldovei" şi alte exemple sinistre. În 2007, un fost student la Iaşi îşi face partid "din Moldova", cu toate că denumirea oficială a statului este "Republica Moldova".

Cu un cetăţean al Sucevei - cuibul epidemiei bucovinismului, am descoperit Cetatea Albă. Este o imensă paragină care serveşte pe post de veceu, dos pentru drogaţi şi alcoolici. Pe zidurile ei se fac graffiti. În autobuzul de pe ruta Chişinău - "Sergheevca" (în mod normal - Sârghieşti), pe post de şofer am avut un maldavan din ăia pentru care stagiul militar în armată sovietică e unicul reper în viaţă. S-a înfuriat de nenumărate ori cu noi: ba că Cetatea Albă e vândută şi e "Belharad", ba nu-i plăcea cum am completat formularul ridicol de trecere a frontierei "moldo-ucrainene". A crăpat când la graniţă am stat mai bine de o oră din cauza noastră. Fiţuica denumită generic "blanc", conţinea nişte cerinţe absolut stupide, gen adresa detaliată la care mergem şi era tipărită doar în ucraineană şi engleză. La Hotin, ghidul îţi istoriseşte funcţie de ce naţionalitate eşti şi dacă doreşti să-l blochezi, îl întrebi de ce şi-au făcut ucrainenii cetate pe malul drept, românesc.

Vom avansa economic şi social doar după ce vom înţelege că suntem români şi că e musai să fim stăpâni pe pământul pentru care au murit destui.
După douăzeci de ani de la "revoluţie" şi "mişcare de eliberare naţională", câţi mai ştiu cine suntem?

4 comentarii:

  1. România Mare în vechile hotare!!

    RăspundețiȘtergere
  2. un articol cu adevărat pertinet.
    Sper să citesc pe acest blog tot asemenea articole, că de pamflet şi ironie m-am cam săturat.
    Ne ştim bubele din cap, deşi totuşi uneori merită amintite. Dar nu prin sarcasm, că eu una nu mă pot amuza când văd mizeria din ţară.

    Cu drag,
    Camelia, Timisoara.

    RăspundețiȘtergere
  3. cami, e timpul să privim şi bubele care trebuiesc lecuite. Dacă ne prefacem că nu-s - murim

    RăspundețiȘtergere